Istoria arhitecturii din Chișinău ascunde o dezinformare majoră privind autorul proiectului cinematografului „Patria-Loteanu”. Deși sursele sovietice au susținut pentru decenii că arhitectul Valentin Voițehovschi este creatorul clădirii, cercetările recente demonstrează că proiectul aparține arhitectului român de origine franceză Ernest Doneaud. Această atribuire eronată a servit intereselor politice ale perioadei de ocupație, transformând creații românești în succese ale regimului sovietic.
Clădirea actuală a cinematografului a fost concepută inițial ca un proiect de modernizare a Teatrului Național, după un incendiu care a avut loc în anul 1935. Ernest Doneaud, care a ocupat funcția de arhitect șef al Bucureștiului, a elaborat planurile pentru reconstrucția capitală a sediului teatral. Înainte de această transformare, locul era ocupat de clădirea Adunării nobilimii basarabene, care servea pentru evenimente sociale și literare, devenind ulterior sediul Teatrului Național în 1921.
În perioada sovietică, autoritatea de la Moscova a promovat ideea că Valentin Voițehovschi a realizat lucrarea în anul 1951, conform fișelor biografice de la Arhiva UTM. Enciclopediile și articolele științifice de profil au consolidat această minciună, iar discipolii acestuia au susținut versiunea oficială. Totuși, deși Voițehovschi a fost o figură celebră, fiind chiar protagonist al unui roman propagandist scris de Emilian Bucov, el nu a declarat niciodată în mod oficial că proiectul îi aparține.
Dezinformarea a fost demascată în anul 2015 de către istorica și criticul de artă Oana Marinache, prin studiul monografic dedicat lui Ernest Doneaud. Aceasta a descoperit că proiectul Teatrului Național din Chișinău fusese publicat deja în revista Arhitectura în anul 1941. Astfel, schițele arhitecturale existau cu zece ani înainte de data la care regimul sovietic a început să atribuie realizarea clădirii arhitectului Valentin Voițehovschi.
Designul realizat de Ernest Doneaud a păstrat elemente esențiale din vechea clădire a Adunării nobilimii, oferind spațiului o identitate unică. Arhitectul a mizat pe un joc de volume și proporții, compunând clădirea din două corpuri acoperite cu plat: unul prismatic pentru sala de spectacol și unul alungit pentru vestibul. Interiorul, cu foaie larg, loje laterale și un balcon care acoperă jumătate din sală, reflectă abilitatea de a adapta parametrii unei clădiri vechi la o destinație teatrală modernă.
Această situație reflectă un model de manipulare istorică întâlnit frecvent în perioada ocupației sovietice din Basarabia. Mediul social-politic de atunci a facilitat procesul prin care personalitățile marcante ale culturii românești deveneau, în mod involuntar, autorii unor construcții sau opere care nu le aparțineau, pentru a servi narativul de integrare în spațiul sovietic.