Sistemul medical din România se confruntă cu o problemă profundă de comportament, care depășește simpla lipsă de empatie a personalului. Deși factori precum burnout-ul, suprasolicitarea sau lipsa de personal sunt reali, aceștia nu explică întregul fenomen al modului în care medicii interacționează cu pacienții. Problema centrală pare a fi cultura organizațională și modul în care sistemul permite sau sancționează anumite atitudini în cadrul instituțiilor publice.
Un aspect marcat ca fiind bulversant este comportamentul dual al aceluiași medic în funcție de mediul de lucru. În spitalele de stat, un medic poate manifesta o atitudine grăbită, autoritară sau chiar arogantă, fiind dispus să accepte plicuri. În contrast, în clinicile private, același specialist poate fi politicos, atent și respectuos față de pacient. Această discrepanță demonstrează că natura oamenilor nu se schimbă, ci se schimbă regulile jocului în funcție de sistem.
Fenomenul este observat și la medicii tineri care lucrează în spitale din UE. Aceștia respectă regulile și limitele profesionale în străinătate, însă, la întoarcerea în România, tind să reia vechile comportamente. Această observație sugerează că medicii nu își pierd empatia în timpul călătoriilor, ci este sistemul de lucru care impune standarde diferite. Schimbarea comportamentului nu depinde de natura umană, ci de mediul care permite sau tolerează anumite practici.
Respectul față de bolnavi nu trebuie privit ca o dovadă de bunătate, ci ca o obligație profesională strictă. Medicii trebuie să protejeze demnitatea și intimitatea pacientului, să îl implice în decizii și să ofere un standard de îngrijire constant. Practica oferirii de plicuri denaturează grav relația dintre medic și pacient, fiind o problemă care apare uneori chiar și în sectorul privat, afectând încrederea fundamentală în actul medical.
Reforma necesară nu poate fi realizată prin cursuri de empatie, ci prin implementarea unor reguli și consecințe clare. Este necesară stabilirea unor standarde de comportament, evaluarea experienței pacienților și crearea unor mecanisme sigure de reclamație. De asemenea, trebuie protejați rezidenții de abuzurile ierarhice și aplicată o politică de toleranță zero față de plățile informale, pentru ca aroganța sau umilirea pacientului să nu mai devină parte din cultura organizațională.
În sistemul de sănătate, încrederea pacientului este esențială pentru procesul de vindecare. O discuție preanestezică în care temerile pacientului sunt auzite poate avea un impact mai mare decât orice medicație anxiolitică. Dacă pacientul își pierde încrederea în echipa medicală, acesta devine mult mai vulnerabil în fața bolii. Respectul și cultura organizațională trebuie să devină standarde de acreditare obligatorii pentru orice instituție medicală.