Adrian Severin, fostul ministru de Externe al României, a oferit detalii despre modul în care s-a distribuit puterea în stat după rezultatele alegerilor din 1996. Într-un interviu, acesta a analizat structura ierarhică a guvernării de la acea vreme și a amintit de momentele de opoziție din cadrul coaliției. Severin a subliniat că perioada de după 1996 a fost marcată de oscilații politice, spre deosebire de primii doi ani de după Revoluție.
Conform declarațiilor sale, ordinea de precădere în stat era clar stabilită după rezultatele electorale. Primul loc în ierarhia statului era ocupat de președintele CDR, în timp ce pe poziția a doua se afla președintele PD, Petre Roman, care deținea funcția de președinte al Senatului. În cadrul Guvernului, conducerea aparținea CDR, sub președinția lui Victor Ciorbea, iar Adrian Severin ocupa funcția de ministru de Externe și viceprim-ministru, fiind al doilea în ierarhia executivului.
Severin a relatat cum ideile sale politice au generat opoziție neașteptată din partea CDR, în special în ceea ce privește rolul minorității maghiare. El a pledat pentru integrarea UDMR în procesul de guvernare, argumentând că partidul trebuie să aducă minoritatea la răspunderea administrării țării. Această propunere a creat tensiuni, deoarece UDMR făcea parte din CDR, iar ideea de a extinde guvernarea către o a treia uniune a fost întâmpinat cu rezistență de către colegii de coaliție.
Un alt moment de conflict a fost legat de revenirea Regelui Mihai I în România în anul 1997. Deși procesul de organizare a fost gestionat de ministerul de Externe și de echipa sa, membrii CDR au manifestat semnale de alarmă și temeri privind posibile revolte sociale. Severin a declarat că echipa sa a considerat necesar să asume responsabilitatea politică a acestui gest, în ciuda reacțiilor negative primite de la partenerii de la CDR.
Analiza sa asupra politicii de după 1996 evidențiază o tranziție de la o viziune strategică și coerentă la o perioadă de pași înapoi. Această schimbare de direcție a avut consecințe economice majore, cauzând pierderi semnificative pentru țară. Severin a comparat această perioadă de instabilitate cu începutul tranziției, când reformele erau mai bine asumată, chiar dacă erau uneori controversate, dar păstrau o direcție clară de dezvoltare a statului român.
Procesul de reformă de sistem început în România a vizat trecerea de la economia de comandă la cea de piață și de la dictatură la democrație. Această transformare a fost susținută prin instituții noi și prin adoptarea Constituției din 1991, marcând punctul de ireversibilitate al schimbării de regim. Obiectivul principal era crearea unui cadru democratic și a unei economii funcționale, adaptate contextului european de după încheierea Războiului Rece.