Politologul Cristian Pîrvulescu avertizează că fenomenul numit suveranism apare în zonele unde statul este slăbit, oferind promisiuni de recuperare a unei puteri care nu poate fi restituită. În loc să consolideze autoritatea statului, acest discurs contribuie la transformarea instituțiilor în ficțiuni, utilizând limbajul democrației pentru a o submina. Fenomenul este observat în Ungaria, în Polonia, în Franța și, conform analizei, se manifestă și în România prin utilizarea unor teme identitare.
Termenul de suveranism funcționează ca un ambalaj semantic și un concept-container, suficient de vag pentru a include resentimentul social, anxietatea economică și ostilitatea față de elite. Prin această strategie, se urmărește protejarea unor rețele de putere și a unor agende geopolitice iliberale, oferind în schimb consacrarea unui lider salvator. Această abordare nu reprezintă o ideologie coerentă, ci un vector de comunicare care promite restaurarea unor elemente care nu mai există în realitatea politică actuală.
Originea termenului nu este europeană, ci provine din Québec, unde era folosit pentru revendicări politice ale unei comunități francofone. În Franța, conceptul a fost preluat de adversarii integrării europene, mutând sensul de la o cerere de emancipare a unei minorități la apărarea unei majorități care se pretinde amenințată. Această mutare a golit termenul de ancorarea în proceduri juridice, transformând suveranitatea dintr-un instrument de autonomie într-un refuz al suveranității partajate.
În România, suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională și din neîncrederea față de autorități, reeditând teme de național-comunism pentru epoca digitală. Discursul nu construiește noi instituții, ci le delegitimează, prezentându-le ca obstacole în calea voinței populare. În loc de separarea puterilor și justiție independentă, se promovează concentrarea autoritară în jurul unui lider, care devine singurul interpret al voinței colective, în detrimentul structurilor de stat.
Modelul ungar oferă un exemplu concret de transformare a suveranismului într-un proiect instituțional iliberal, prin adoptarea unei noi Legi fundamentale de către Fidesz. După 2010, s-au restricționat competențele Curții Constituționale și au fost pensionați forțat sute de judecători, măsură condamnată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Mai mult, în 2023 a fost creat un Oficiu pentru Protecția Suveranității pentru a supraveghea societatea civilă, însă acest mecanism a fost desființat de noul parlament în iunie 2026.
Analiza politică contemporană subliniază că suveranitatea modernă este un concept limitat, procedural și inseparabil de dreptul internațional și de rețelele de interdependență globală. Într-o lume conectată prin tratate de securitate, comerț și sisteme juridice supranționale, suveranitatea absolută este incompatibilă cu ordinea democratică. Astfel, suveranismul contemporan rămâne o ficțiune politică ce oferă iluzia controlului, dar care, în practică, duce la o deteriorare a capacității administrative a statului.