Societatea românească pare să traverseze o perioadă de oscilație între modelele democratice și tendințe teocrației, evidențiate prin prezența masivă a bisericii în sfera publică. Sondajele de opinie plasează instituția religioasă în topul prestigiului și al admirației publice, reflectând o prezență constantă în viața colectivă. Ritualurile, de la sfințirea mașinilor noi până la participarea la tedeumuri oficiale, devin parte integrantă din cotidian, fiind interpretate ca o reacție simbolică la deceniile de ateism impus de regimul comunist.
Istoric, de la Alexandru Ioan Cuza și Andrei Șaguna în secolul XIX, relația dintre biserică și putere a fost redefinită prin rațiuni sociale și naționale. Procesul de declericalizare a pus puterea religiei în slujba oamenilor, conform principiului exprimat de Vasile Coman al Oradiei, conform căruia slujirea lui Dumnezeu înseamnă slujirea oamenilor. Biserica ar trebui să rămână un refugiu și un spațiu de ocrotire, implicându-se în suferințele oamenilor, păstrându-și menirea de a fi un asil și un sprijin cotidian.
Totuși, prezența excesivă la evenimentele oficiale poate duce la situații ridicole, precum utilizarea limbii grecești în liturghii. Deși Biserica Ortodoxă Română este o biserică națională care s-a desprins de influențele externe de peste două sute de ani, unii ierarhi sau monahi par să reintroducă limba greacă. Acest fenomen este interpretat fie ca o lipsă de pregătire, fie ca un fel de snobism intelectual menit să impresioneze credincioșii prin utilizarea unor termeni sau limbi străine.
Un alt aspect critic este tentativă de „încreștinare postumă” a unor personalități publice, ignorând voința acestora. Un exemplu recent este cazul lui Ion Iliescu, care a fost prohodit de înalți ierarhi și preoți, deși acesta a fost un ateu convins și liber gânditor. Această abordare este văzută ca o formă de slugărnicie față de „mai cunoscuții zilei”, unde biserica pare să ignore opțiunile de viață ale defunctului pentru a menține o imagine de ortodoxie strictă.
Această complicitate între biserică și stat amintește de modelul sergianismului, un pact observat în trecut între biserica rusă și statul bolșevic. În 1927, Serghie I a declarat că vrea să recunoască Uniunea Sovietică drept patria sa civilă. James Billington a avertizat asupra acestui cuplu biserică-stat, considerându-l amenințător, o realitate confirmată prin relația dintre patriarhul Kiril al Moscovei și V. Putin în contextul războiului din Ucraina.
În România, relația dintre instituțiile statului și societatea civilă este un subiect constant de dezbatere, fiind influențată de moștenirea politică a secolului trecut. Evoluția acestor structuri de putere determină modul în care cetățenii interacționează cu autoritatea, fie ea religioasă sau politică, într-un cadru democratic care încearcă să mențină separarea acestora.