Anii ’70 în România sunt descriși de cetățeni și de cercetători ca o perioadă de stabilitate și dezvoltare, situată între mizeria anilor ’50 și criza extremă a anilor ’80. În timp ce deceniul precedent a fost marcat de lipsuri severe, anii ’70 au oferit o experiență de viață mai decentă, cu acces mai ușor la alimente și haine. Această perioadă este privită ca un moment de expansiune, deși sub umbra constrângerilor politice ale regimului comunist.
Investițiile masive în educație și tehnologie au reprezentat un pilon central al acestui deceniu. În acea vreme, statul a promovat ideea ca absolvenții de opt clase să stăpânească două limbi străine, facilitând astfel o educație de calitate. Unii români își amintesc că, dacă aveau profesori buni, puteau vorbi franceza sau germana la un nivel excelent chiar de la vârsta de 15 ani. Această abordare a contribuit la dezvoltarea capitalului uman în cadrul societății.
Pe plan economic, industria electronică, chimică și cea de calculatoare au beneficiat de atenție sporită. Totuși, această dezvoltare a fost susținută de împrumuturi externe contractate după ce România s-a distanțat de URSS. Deși banii au ajutat la îmbunătățirea vieții populației, mulți observatori susțin că o mare parte a fost investită ineficient în industrii care depindeau de energie ieftină. Când prețurile energiei au crescut, întregul sistem economic a început să declină rapid.
Urbanizarea și modernizarea satelor au adus schimbări majore pentru numeroase familii. Mulți oameni au părăsit mediul rural pentru orașe, unde au avut acces la electricitate, apă și servicii medicale mai bune. În sate, accesul la ambulanță și la spitale a devenit mai frecvent comparativ cu perioadele anterioare. Această tranziție a permis multor cetățeni să experimenteze pentru prima dată condiții de trai urbane, deși sub un regim care limita libertatea de deplasare.
Deși a existat o perioadă de glorie, modernizarea a venit cu prețul represiunii. În timp ce țara se industrializa, pătura intelectuală era adesea epurată sau redusă la tăcere de către regim. După anul 1975, semnele de declin au devenit vizibile, iar industria a devenit învechită tehnologic. Această degradare a afectat direct disponibilitatea alimentelor și a drepturilor cetățenilor, pregătind terenul pentru criza dură care a lovit țara în deceniul următor.
Din punct de vedere statistic, perioada 1967–1975 a reprezentat un moment de creștere economică, fiind susținută de rezerve interne de energie și credite externe. În acele ani, populația urbană a crescut de la 23,4% la 41%, iar numărul orașelor cu peste 100.000 de locuitori a crescut de la trei la treisprezece. Această expansiune a fost însă fragilă, deoarece s-a bazat pe o datorie externă care a ajuns la 11 miliarde de dolari în 1980.