Dosarul de urmărire informativă „Socrate”, deschis de Securitate în noiembrie 1974, vizează poetul Nichita Stănescu, o figură centrală a literaturii române. Autoritățile au pus sub observație activitatea acestuia din cauza nemulțumirilor față de climatul ideologic și a dorinței de a stabili contacte cu scriitori din străinătate. Deși era membru al Partidului Comunist Român, deschiderea dosarului a necesitat acordul prealabil al structurilor politice, marcând o supraveghere atentă asupra unui intelectual de mare prestigiu.
Supravegherea a fost construită pe fondul suspiciunilor că Nichita Stănescu încerca să își faciliteze publicarea în Occident prin relații cu cetățeni străini. Ofițerii au construit un profil psihologic în care poetul era descris ca fiind „extrem de orgolios” și instabil. Documentele menționează că nemulțumirile sale erau accentuate de consumul de alcool și de influența unor prieteni precum Fănuș Neagu sau Gheorghe Tomozei. Securitatea a urmărit nu doar poetul, ci și întregul său anturaj literar.
Un aspect semnificativ al dosarului vizează conflictele financiare din cadrul Uniunii Scriitorilor. Informatorii au raportat dispute legate de gestionarea Fondului Literar și de accesul la împrumuturi. În notele Securității apar nume precum Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu sau Marin Sorescu, într-un context de rivalități pentru resurse. Acestea au fost folosite de aparatul represiv pentru a cartografia alianțelele și taberele de opoziție din mediul cultural, transformând conflictele de breaslă în materiale de monitorizare.
În perioada anului 1975, dosarul a documentat și tensiunile generate de deplasările în străinătate, precum iminenta plecare a unei delegații în Suedia. Scriitori precum Alexandru Ivasiuc sau Nicolae Breban au fost subiectul unor resentimente legate de accesul la pașapoarte și la privilegii externe. În acest context, Nichita Stănescu a fost prezentat într-o stare de degradare fizică și morală, cu observații despre consumul de alcool și dificultățile de a mai scrie, fapt justificat de o „viață dezorganizată”.
Urmărirea informativă s-a încheiat însă într-un mod paradoxal, odată cu succesul internațional al poetului. Documentele confirmă că recunoașterea europeană, prin publicarea volumelor în Suedia, Anglia și Franța, i-a îmbunătățit starea morală. Securitatea a concluzionat că, odată cu această afirmare globală și menționarea sa ca potențial candidat la premiul Nobel, urmărirea nu mai era justificată. Regimul a trecut de la suspiciunea față de contactele externe la utilizarea prestigiului său ca simbol cultural.
În perioada comunismului, instituțiile precum Uniunea Scriitorilor controlau accesul intelectualilor la resurse esențiale, de la fonduri financiare la dreptul de a călători. Acest control strict transforma orice interacțiune cu mediul extern sau orice nemulțumire internă într-un motiv de monitorizare de către Securitate. Astfel, viața privată și profesională a scriitorilor erau supuse unei supravegeri constante, menită să prevină orice formă de autonomie față de linia partidului.