Procesul de cucire a Transilvaniei de către unguri nu a fost o acțiune militară singulară, ci o expansiune complexă desfășurată pe parcursul a două secole. Această perioadă istorică, care s-a încheiat undeva între anii 1200 și 1222 sub domnia regelui Andrei al II-lea, a necesitat controlul a aproximativ 18 regi. În acest interval lung, ungurii au utilizat metode diverse pentru a extinde influența asupra vastului teritoriu transilvanean.
La începutul procesului, triburile maghiare conduse de Árpád au ajuns în Panonia la finele secolului al IX-lea. Aceștia erau păstori-războinici de origine fino-ugrică care au început să exploreze Transilvania pentru a vedea potențialul militar al localnicilor. În această etapă timpurie, ungurii nu exercitau un control administrativ direct, ci mai degrabă unul politic și militar. Ei atacau populațiile, le impuneaau supunerea și cereau ulterior un tribut sub formă de taxe de protecție.
O parte din căpeteniile maghiare au ales să se integreze cu populația locală, formând entități politice independente de Panonia. Tuhutum, unul dintre căpitanul lui Árpád, a preluat conducerea comunităților de români și slavi după înfrângerea lui Gelu. Ulterior, fiul său, Gyula, a stabilit o dinastie la Bălgrad, Alba Iulia, unde s-a convertit la ortodoxie în anul 953. Această structură a funcționat ca un soi de transfer de putere între grupările de războinici.
Controlul sistematic a început cu primul rege ungur, Ștefan, fostul Vajk, fiul lui Géza. Acesta a integrat Transilvania în structurile administrative maghiare prin metode de sedentarizare și adoptarea sistemului feudal occidental. Ștefan a extins autoritatea coroanei pe Valea Someșului Mic și pe cursurile Mureșului, înfruntându-l pe Gyula. În urma acestor acțiuni, el a impus organizarea Bisericii după modelul apusean, înlocuind episcopia ortodoxă existentă în zona de sud-vest.
În ciuda expansiunii, cucirea nu a însemnat anihilarea totală a structurilor românești, multe regiuni păstrându-și autonomia. Teritorii precum Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului sau Țara Hațegului au continuat să funcționeze după norme proprii, precum jus valachicum. Cnezii și jupanii locali au fost adesea atrași de regii unguri prin domenii și favoruri. Această cointeresare a aristocrației a permis integrarea treptată a comunităților în noul sistem politic.
Istoria expansiunii maghiare în regiune este documentată prin diverse etape de pătrundere, de la Someșul Mic până la Munții Carpați. Cercetătorii precum Kurt Horedt sau autorii lucrării coordonate de Ioan-Aurel Pop și Thomas Nägler subliniază că acest proces a fost unul fluid. Acesta a inclus nu doar ocuparea teritoriului, ci și o restructurare profundă, economico-socială, a societăților existente prin accelerarea procesului de feudalizare.