Comportamentul actorilor politici din România pare să urmeze un model istoric de căutare a puterii prin intermediul unor entități externe. Această tendință, comparată cu epoca fanariotă, transformă relațiile diplomatice într-un instrument de validare în competiția internă pentru controlul statului. În loc de diplomație clasică, observăm o politică a audiențelor, unde proximitatea față de lideri străini devine un certificat de respectabilitate pentru electorat.
Istoria principatelor sub regimul fanariot, instaurat după 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească, ilustrează acest mecanism. Domnii erau numiți de la Poarta Otomană, iar competiția dintre elitele locale se muta la Constantinopol pentru a obține funcții prin influență și sume uriașe. Un exemplu critic este cazul familiei Cantacuzino, care a participat la manevrele de subminare a lui Constantin Brâncoveanu, pentru a descoperi ulterior că patronul extern nu era un aliat real.
În prezent, această dinamică se manifestă prin diverse formațiuni politice care utilizează relația cu Statele Unite pentru scopuri electorale. Partidul AUR a declarat clar că este expresia politică a valului MAGA, folosind proximitatea față de cercul lui Donald Trump pentru a demonstra suveranismul. În același timp, PSD a fost implicat în controverse privind întâlnirile lui Sorin Grindeanu cu Kimberly Guilfoyle, o figură apropiată ecosistemului american, transformând simpla existență a contactelor într-un capital politic intern.
Chiar și tabăra proeuropeană nu este imună la această nevoie de validare externă prin contacte de prestigiu. Administrația condusă de Nicușor Dan a semnat un contract de consultanță strategică cu firma Eversheds Sutherland, pentru o sumă de peste 3 milioane de dolari pe șase luni. Deși lobby-ul la Washington este o practică legitimă pentru securitatea națională, întrebarea rămâne dacă accesul la Casa Albă este transformat într-o formă de certificare politică pentru liderii de la Cotroceni.
Această orientare spre exterior creează o contradicție profundă față de rolul Uniunii Europene în dezvoltarea țării. România este un beneficiar net al apartenenței la UE, primind sume masive pentru infrastructură și modernizare, însă discursul politic critică adesea Bruxelles-ul. Se observă o ironie în care Bruxelles-ul este suspectat de influență, în timp ce Washingtonul este căutat cu ardoare pentru a confirma statutul de actor suveran al politicanților români.
Contextul geopolitic actual rămâne unul tensionat, cu incidente la granița dintre Belarus și Letonia unde persoane înarmate au amenințat soldații pentru a ajuta migranții. Într-un astfel de climat, securitatea flancului estic al NATO depinde de o relație strategică matură cu Statele Unite. O politică externă serioasă trebuie să se bazeze pe interesele statului și pe alianțe stabile, nu pe afilierea ideologică la un anumit lider sau partid american.