În perioada regimului comunist, România a fost transformată într-un stat bazat pe o rețea extrem de densă de informatori, gestionată de Securitate. Documentele studiate de CNSAS indică faptul că, în anii '80, existau sute de mii de informatori activi, deși numărul exact rămâne imprecis din cauza distrugerii unor arhive în decembrie 1989. Această structură de control a vizat supravegherea întregii populații pentru a asigura stabilitatea regimului.
Metodele de recrutare au evoluat de la violența fizică utilizată până în 1960, la tehnici mai subtile aplicate după 1965. Informatorii erau împărțiți în categorii, de la „persoane de sprijin” care colectau date elementare, până la „informatori” profesioniști, instruiți pentru activități de pătrundere. Existau și „rezidenți”, persoane bine pregătite din aparatul de partid, capabile să coordoneze rețele întregi de surse, sau „gazde” care oferau locuri pentru întâlniri conspirative.
O mare parte din aceste denunțuri nu provineau din convingeri ideologice, ci din dorința de a obține avantaje sau de a se răzbuna. Securitatea a încurajat delațiunile între vecini, colegi sau chiar în cadrul familiilor, transformând societatea într-un mecanism de autocenzură. Istoricul Mădălin Hodor a subliniat că rețeaua oferea posibilitatea de a explora latura întunecată a personalității, stimulând orgoliile pentru a obține informații prin răzbunări personale.
Pentru colaboratori, partidul oferea recompense materiale și sociale de o valoare considerabilă pentru restul populației. Printre beneficiile oferite se numărau avansările în funcție, transferurile preferențiale, locuințele, pașapoartele sau bursele de studiu în străinătate pentru informatori sau copiii acestora. În cazul oamenilor de cultură, „marele premiu” putea include permisiunea de a călători în afara țării sau garanția publicării operelor proprii, sub supravegherea autorităților.
Recrutarea s-a bazat în proporție de aproximativ 90% pe cointeresare, oferind avantaje materiale în schimbul loialității. Totuși, metoda șantajului sau a materialelor compromițătoare a fost utilizată constant, în special împotriva foștilor deținuți politici sau a celor cu antecedente penale. Deși aceste metode erau eficiente în anii de represiune violentă, Securitatea a constatat ulterior că sursele recrutate prin constrângere tindeau să ofere informații false sau inventate din frică.
Construirea acestui sistem de supraveghere a început încă din anul 1947, odată cu înființarea Securității pentru eliminarea „dușmanilor de clasă”. Se estimează că peste 500.000 de români au fost arestați din motive politice în primele decenii ale regimului, adesea ca urmare a turnătoriilor. Această perioadă a lăsat în urmă o traumă socială profundă, afectând integritatea și relațiile dintre cetățeni pe termen lung.