La 15 octombrie 1922, orașul Alba Iulia a găzduit o ceremonie de o importanță istorică majoră pentru România. Regele Ferdinand I și regina Maria au fost încoronați ca suverani ai României întregi, într-un eveniment care a vizat consacrarea simbolică a transformărilor teritoriale și politice ocurute între anii 1918 și 1920. Această încoronare a reprezentat un moment de definire a identității statului după Primul Război Mondial.
Evenimentul a fost organizat într-un cadru cu o încărcătură istorică profundă, alegerea orașului Alba Iulia ne fiind întâmplătoare. Locul era strâns legat de Marea Adunare Națională din 1 decembrie 1918 și de figura lui Mihai Viteazul, care a reprezentat prima unire politică a unor teritorii românești. Pentru a susține acest moment, a fost construit ansamblul cunoscut drept Catedrala Încoronării, parte a complexului dedicat Reîntregirii Neamului, lucrări finalizate între 1921 și 1922.
Încoronarea a venit într-un context de reconstrucție după un război care a lăsat țara profund încercată. România a intrat în conflict în 1916, pierzând teritorii în urma ocupației Puterilor Centrale, însă prăbușirea imperiilor a permis unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Ferdinand I și Maria au devenit astfel simbolurile unei noi realități, având rolul de a integra provincii cu experiențe instituționale diferite într-un singur stat extins.
Un element central al ceremoniei a fost coroana de oțel purtată de Ferdinand I, un obiect cu o semnificație militară aparte. Aceasta provenea din tradiția inaugurată de Carol I, fiind realizată din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna în timpul Războiului de Independență din 1877–1878. Spre deosebire de coroanele din aur, acest material a subliniat că independența și statalitatea României au fost obținute prin sacrificiul soldaților și prin luptă.
Dincolo de imaginea de unitate, ceremonia a implicat negocieri diplomatice și religioase complexe. Ferdinand I, provenind din familia catolică de Hohenzollern-Sigmaringen, a trebuit să gestioneze relația cu Sfântul Scaun și cu Biserica Ortodoxă Română. Cercetările istoricului Lucian Dorel Turcu arată că organizarea a fost rezultatul unor compromisuri între autorități, fiind necesară stabilirea modului în care regele putea participa la ritual fără a încălca angajamentele sale confesionale.
Această ceremonie de consolidare a monarhiei a avut loc într-o perioadă în care România trebuia să își definească poziția în Europa de după război. Deși simbolurile regale au oferit o imagine de legitimitate și stabilitate, procesul de integrare administrativă, economică și socială a noilor provincii a continuat să reprezinte o provocare majoră pentru statul român în perioada interbelică.