Depresia postnatală reprezintă o problemă de sănătate publică majoră, afectând statistic o femeie din cinci la nivel mondial. În România, însă, acest fenomen rămâne adesea nediagnosticat și invizibil pentru sistemul medical. Medicul psihiatru Vlad Stroescu explică faptul că multe cazuri trec neobservate din cauza stigmatului social și a lipsei unui traseu medical formal de screening, care să permită identificarea timpurie a suferinței mamei după naștere.
Problema este agravată de tendința societății de a minimaliza suferința psihică prin explicații simpliste, precum faptul că simptomele sunt cauzate doar de schimbările hormonale. Vlad Stroescu subliniază că această abordare este dezumanizantă, deoarece ignoră factorii psihosociali critici, precum izolarea socială sau nopțile nedormite. Pentru mămici, orice semnal de alarmă, inclusiv tristețea persistentă sau gândurile de tip catastrofic, trebuie tratat cu seriozitate de către familie și medici.
Lipsa unui screening psihologic sistematic în spitalele din România este un punct critic identificat de specialist. Vlad Stroescu recomandă implementarea unor instrumente simple, precum scala Edinburgh de depresie postnatală, care poate fi administrată chiar de moașe sau asistenți medicali. Un astfel de test ar funcționa ca un tensiometru, oferind semnale de alarmă echipei medicale și indicând necesitatea unei consultări specializate la un psiholog sau psihiatru.
Presiunea socială de a îndeplini rolul de „mamă perfectă” contribuie direct la alienarea și izolarea femeilor. Societatea impune standarde rigide privind sentimentele pe care o mamă ar trebui să le aibă, transformând orice vulnerabilitate într-un sentiment de vinovăție sau rușine. Această presiune, combinată cu factori precum dificultățile financiare sau absența partenerului, creează un mediu de risc extrem pentru dezvoltarea tulburărilor psihice severe.
În ceea ce privește tratamentul, medicul precizează că există opțiuni de medicație care sunt sigure atât pentru mamă, cât și pentru copil, fără a necesita întreruperea alăptării. Totuși, lipsa unităților de tip „mamă-copil” în România reprezintă un obstacol major, deoarece internările necesare forțează separarea dintre mamă și nou-născut. Acest lucru alimentează temerile familiilor și poate duce la evitarea ajutorului medical specializat.
În România, sistemul de sănătate se concentrează în principal pe recuperarea fizică a mamei și pe monitorizarea sănătății copilului. Deși există prevederi legale pentru concediul de creștere a copilului, pentru multe femei acest lucru se transformă într-o formă de izolare socială și exil domestic. Lipsa unui suport structural care să includă monitorizarea sănătății mintale în cadrul vizitelor la pediatru sau la medicul de familie rămâne o lacună importantă.