Vasile Pușcaș, care a ocupat funcția de negociator-șef al României cu Uniunea Europeană în perioada 2000-2004, a oferit o evaluare critică a parcursului țării după două decenii de la integrare. Acesta susține că, deși România a reușit să adere la organizația europeană, procesul de integrare reală a fost marcat de pași modesti. Conform estimărilor făcute de fostul negociator, țara a reușit să valorifice doar aproximativ 20%-30% din toate oportunitățile și șansele generate de statutul de stat membru.
Analizând perioada de început a negocierilor, Vasile Pușcaș a amintit momentele de maximă tensiune din anii 2000. În decembrie 2003, a existat un proiect de rezoluție în Parlamentul European care viza chiar înghețarea negocierilor cu România, susținut de o grupare conservatoare condusă de un europarlamentar olandez. De asemenea, a existat o opoziție semnificativă din partea Olandei și a Finlandei, precum și presiuni din partea comisariatului european pentru Extindere, ceea ce a pus în pericol finalizarea procesului de aderare.
Lipsa unei strategii postaderare coerente este punctul central al criticii aduse de Vasile Pușcaș. El explică faptul că guvernele românești nu au adoptat un proiect de țară pentru integrarea europeană, limitându-se la o abordare bazată pe absorbția fondurilor. Fondurile europene au fost privite mult timp doar ca surse de bani pentru trezoreria de la București, nu ca instrumente de dezvoltare sustenabilă. Această abordare a împiedicat utilizarea lor ca pârghie pentru modernizarea societății și a infrastructurii.
Un alt aspect grav menționat de fostul negociator este exodul masiv de cetățeni către alte state membre. Vasile Pușcaș consideră că plecarea românilor este una dintre cele mai mari pierderi pentru țară, fenomen cauzat direct de lipsa unui proiect de integrare care să ofere cetățenilor calitatea de viață așteptată. În acest context, intrarea în zona euro ar putea deveni un proiect de țară, însă România ar avea nevoie de aproximativ un deceniu pentru a-și „repara casa” înainte de a deveni un partener credibil.
În ceea ce privește mecanismele de monitorizare, Vasile Pușcaș a descris Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) ca fiind o „mare povară” pusă pe umerii cetățenilor. El susține că, deși inițiativa a fost acceptată la sfârșitul anului 2006, aceasta a fost ulterior instrumentată politic și juridic în interiorul României. De asemenea, întârzierea accesului în spațiul Schengen a reprezentat o demonstrație a respingerii integrării depline, generând costuri suplimentare pentru operatorii economici români pe parcursul unui deceniu și jumătate.
Procesul de integrare europeană a fost marcat, încă de la început, de o atmosferă de neîncredere față de România, care nu era dorită în Uniune în anii '90. Evaluările Comisiei Europene din acea perioadă reflectau dificultățile de pregătire, însă efortul de negociere a fost necesar pentru a evita un orizont de așteptare nelimitată, similar cazurilor Turciei sau Serbiei.